Quotes from Zaharia Stancu

Sunt înc?rcat cu amintiri ca un m?r, în toamn?. Scutura?i pomul ?i, dac? nu cad destule fructe, da?i cu pietre în el, sau, ?i mai bine, lovi?i-i fiecare creang? cu pr?jina. Pentru mine, amintirile sunt o grea povar?. Iau de pe inima mea o parte din aceast? povar? cu fiecare carte pe care o scriu.

Poate c? din sîngele cu care oamenii au stropit, au ad?pat, dar n-au s?turat înc? p?mîntul, r?sar macii ro?ii, aceste flori de sînge care acoper? ici-colo galbenul lanurilor de grîu, în fiecare început de var?. Poate c? macii ace?tia r?sar ?i înfloresc ca s? ne spun?: — E timpul s? nu mai v?rsa?i sînge! Poate... Cunoa?te cineva tainele lumii?

Întâmpl?ri, fericite ?i nefericite, care au lovit adânc, poate de moarte câteva biete inimi omene?ti, vai, atât de omene?ti!

To?i iubim. To?i purt?m în inimile noastre florile iubirii ?i, mai pe urm?, dup? ce iubirile au murit, în acelea?i inimi purt?m cenu?a iubirilor... Cenu?a rece a iubirilor moarte...

Prin?i în b?taia mitralierelor, c?deau ai no?tri ca spicele sub secer?toare. [...] Noi n-am avut arme. Ne-au trimis la r?zboi cu mâinile goale - pu?ti vechi, gloan?e pu?ine, dezbr?ca?i... Ca pe vite la t?iere...

Se g?sesc oameni în sat care, la opt guri, au o singur? lingur?. ?i-o trec din mîn? în mîn?. Noi, se cheam? c? sîntem oameni cu stare. Avem patru-cinci linguri în cas?...

Deasupra lumii, cerul rece, de sticl?, spuzit de stele. Cerul se uit? la oameni cu mii ?i mii de ochi, cu ochi de stele, cu ochi aprin?i.

Oamenii au împodobit malurile Dun?rii, din cele mai vechi timpuri, cu sate ?i ora?e. ?i tot oamenii, r?zboindu-se unii cu al?ii, le-au pîrjolit,le-au pustiit. Oamenii au umplut p?mîntul cu flori ?i livezi, ?i tot oamenii au umplut p?mîntul cu morminte.

Niciodat? omul nu trebuie s?-?i dea moartea, nici m?car s? ?i-o cheme. Omul are moartea în m?duva oaselor, din clipa în care s-a pl?m?dit... Vezi tu, Darie, în via?? po?i s? chemi, dac? e?ti nezdrav?n la minte, ?i moartea. Moartea ori o chemi, ori n-o chemi, tot vine când î?i este dat s? vin? ?i... te ia...

Descul?ii strig?: p?mînt, p?mînt, p?mînt!... P?mînt este ?i, totu?i, p?mînt nu este. Sau, nu e al cui îl strope?te cu sudoarea.

Sînt fl?mînzi de p?mînt descul?ii... ?ip? foamea în ei... Nimeni nu le aude ?ip?tul, ori, cine-l aude, îndeas? c?ciula pe urechi ?i se face c? nu-l aude — c?ciula de astrahan...

?tim ce e botni?a. Punem botni?e boilor cînd r?li??m porumbul pe mo?iile boiere?ti. Altfel boii ar lua între buze vîrfurile porumbului. Le punem botni?e cînd îi înjug?m la secer?toare, vara, la seceri?, s? nu m?nînce cumva cîteva spice de grîu boieresc. Acum boierul a adus ?i pentru noi botni?e, s? nu-i gust?m strugurii.

Muncim ?i r?mînem t?cu?i. T?cu?i. T?cu?i ca p?mîntul. Dar ?i p?mîntul uneori muge?te lung ?i se cutremur? din temelii. ?i p?mîntul se r?zvr?te?te uneori.

Eu n-am tr?it. Abia acum am început s? pricep via?a. Auzi? S? mor!... ?i s? r?mân? atîtea c?r?i necitite de mine!... S? se fi întîmplat ?i s? se întîmple atîtea pe lume, atîtea, de care n-am mai avut timp s? aflu, s? aud.

Parc? era vorba s? nu-?i mai pui întreb?ri, b?iatule cu p?rul ciufulit? — N-a? fi om, dac? nu mi-a? pune întreb?ri...

p?mîntul este gr?dina înflorit? a universului ?i în aceast? minunat? gr?din? omul este cea mai frumoas? floare. Oamenii sînt florile p?mîntului.

Oamenii ar putea fi florile p?mîntului. ?i, negre?it, vor fi într-o zi florile p?mîntului. Mai e pîn? atunci...

Biete suflete care nu vor s? se desprind? de trup!... Aceasta mi se pare c? e taina cea mare a vie?ii. ?i frumuse?ea cea mare a vie?ii. C? oricît ar suferi trupul, c? oricît ar suferi sufletul însu?i, trupul ?i sufletul r?mîn îmbr??i?a?i. Trupul nu vrea s? se despart? de suflet ?i sufletul nu vrea s? se despart? de bun?voie de trup.

S? nu ui?i, Darie. Nimic s? nu ui?i. S? spui copiilor t?i. ?i copiilor pe care-i vor avea copiii t?i s? le spui... Auzi, Darie? S? nu ui?i... S? nu ui?i, Darie...